Nimic nu face o femeie mai frumoasă decât iubirea.

Dragostea nu se numără în secundele petrecute împreună, ci în clipele în care vrem să fim împreună.

Nebuna

(Edvard Munch - Țipătul)

Voi o vedeţi fugind prin sat,
     Cu zdrenţele şiroi,
Desculţă-n ger, cu ochii supți,
     De cine râdeţi voi?
Şi după dânsa, curioşi,
     De ce fugiţi în roi?

Ce fel de rău v-a făcut ea,
     De-i faceţi rău? Scuipând
În urma ei, o huiduiţi
     Când iese-n drum, şi când
Vă vine-n prag flămândă, voi
     O bateţi înjurând.

Îi ştiţi povestea ei? De-o ştiţi,
     Ce mult vă cred mişei.
Dar nu! Atunci aţi fi miloşi
     Cu dânsa, dragii mei.
Veniţi dar, vreau azi să vă spun
     Povestea vieţii ei.

Pe deal, în revărsat de zori,
     Un bucium repetat
Dă sunet, şi lătrau zăvozi;
     Bărbat lângă bărbat
Ieşea din văi, suia pe culmi
     Cu groful la vânat.

Sărmani iobagi! Un sat întreg
     Cu sâlă-n codri dus,
Pe placul unui domn nebun!
     Şi sus şi tot mai sus
Treceau, purtând în ochi grăbiţi
     Un cerb pe goană pus.

Şi şir de şir gonaci stăteau
     În umbra de copaci,
Şi contele pe-un tânăr cal
     Da frâu ca dus de draci,
Dar iată! Calul sub picior
     A prins p-un biet gonaci!

Arama potcovită-n piept
     Un larg mormânt făcu,
Au stat iobagii marmor toţi,
     Dar Arpad groful nu:
Zburând pe cal, privea 'napoi
     Cu râsete, huhu!

Luptându-se cu moartea, el
     În pat se zvârcolea,
Şi biata mă-sa! Vezi-o azi
     Cum plânge-n hohot ea?
Acelaşi plâns, pe care-atunci
     Sărmana îl plângea.

Sărmana! Şi vă bateţi joc
     De traiul ei d-acum;
Dar mama voastră n-ar putea
     S-ajungă oarecum
Nebună? V-ar plăcea s-o ştiţi
     De râs obştesc pe drum?

Oh, leacul! unde-i? Din pământ,
     Din foc ea l-ar fi scos!
Erau săraci. Bărbatul ei,
     De mult bolnăvicios,
Zăcea şi el, puteai de slab,
     Să-i numeri os de os.

Pe lait ficior, părinte-n pat,
     Pe răni al cârpei nod,
Şi-n vatră focul stins de mult
     Şi nu-i porumb în pod;
Trei zile, iar a patra zi
     Doi morţi sub un prohod!

Iar azi, când se trezeşte-n ea
     Nelimpedele gând
Al morţii lor, ce râs aflaţi
     În plânsul ei? Urlând
Morteşte, biata, iat-o iar,
     De zid cu fruntea dând.

Şi vezi cum face gesturi ea,
     Aşa precum în joc
Desmierzi copii? Cum râde ea,
     Ca omul în noroc?
Apoi răsare blăstămând;
     Şi-i varsă gura foc.

Rusanda e, copila ei!
     În uşa tinzii-n prag,
O desmierda ea nopţi întregi
     Ca un odor pribeag.
Ea singură i-a mai rămas
     Din tot ce-avuse drag.

Privindu-și fata, îi părea
     Şi traiul mai domol,
Frumoasă, ca un sfânt potir
     P-al schitului pristol,
Şi harnică, din ceas în ceas
     Umplând al casei gol.

Dar într-o zi, la casa ei
     S-abate un argat:
-"Vrea domnul o cămaşă-n flori
     Cu portul de la sat -
Tu, Sando, coși cea mai isteţ,
     Să mergi dar la palat!"

S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
     De patimi păgâneşti.
-"De ce-ncui uşa? Ce vrei tu?
     Turbatule ce eşti!"
Şi capul ea şi l-a zdrobit
     De drugii din fereşti

A fost prea mult! Când i-au adus
     Pe Sanda doi argaţi,
Ea n-a mai plâns, a stat ca stan,
     Cu pumnii ridicaţi,
Cu gura plină de blăstăm,
     Cu ochii îngheţați.

Eşti om nebun, când vrei să porţi
     Întreg onorul tău!
Nimic nu-i sfânt! Căci cei tari pot
     Sili pe slabi la rău,
Şi domnii sunt d-aceea tari,
     Căci râd de Dumnezeu!

Şi-aici i-a izbucnit din ochi
     Plânsoarea bob de bob,
Şi jos, săcată de simţiri,
     Căzu ea toată sdrob.
Domn groful, domn şi Dumnezeu,
     Ei ambii râd de rob.

Şi noi? Să râdem înjurând
     Pe robi? De ce pe ei?
De ce nu domni? Giganţi în drept
     Şi-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mâni să-i pălmuieşti
     Pe domni, ca pe mişei!

                                                                                      (George Coșbuc - Nebuna)

Atâta timp cât mă iubești, eu te voi iubi!

„Am ridicat numaidecât fotografia (...) sărutând-o. Totul era atât de irațional și de nebunesc, dar de ce să nu mă gândesc și la fericire, de ce să nu îmbrățișez prezentul bucurându-mă de el, așa cum te poți bucura la vederea unui balon de săpun?” (Golem - G. Meyrink)

PS: 9 luni!

She said: "Don't let go..."

Swallow my pride and let it die!

You wanna say you trust me love, but then you go and change your mind...

Vreau să știu: Devenim unul sau ne ucidem? (de pe facebook)

         

           ”Dacă mă înșeli, vreau să știu. N-aș alege să mă minți. Aș alege să știu că nu te-ai mulțumit cu ceea ce ai. Nu te-aș putea ierta imediat. Orgoliul m-ar împinge să mă răzbun, să te rănesc. Dar dacă ce e în suflet depășește orgoliul, revin la tine curând. Nu te controlez. Poți foarte ușor când te întreb cine e la telefon să îmi spui „Dana” în loc de „Dan ”. Cât eu sunt la duș, tu poți să vorbești cu el liniștită și să îi spui „noapte bună”. Cât eu mă uit la un film, tu poți să stai pe mail sau pe messenger și să trimiți mesaje de amor. Nu am de ce să fiu spionul tău. Dacă alegi să minți, te minți în primul rând pe tine. Nu văd de ce nu mi-ai spune direct: vreau să trăiesc asta. Ce aș putea eu să îți fac? Să te opresc? Cum? Dacă vrei cu adevărat să trăiești ceva, trăiești și peste mine, și peste ce te-aș ruga eu. Dacă vrei să te oprești, o faci tot pentru că vrei tu, pentru că alegi să nu mă rănești, să nu aduci între noi o durere meschină, inevitabilă, umană și pentru că voiajul nostru este mai puternic decât satisfacția unei croaziere temporare.
             Noi doi am trecut prin atâtea, am trăit atâtea. Ne cunoaștem, suntem lupi bătrâni, nu avem cum să ne mai ascundem după deget. Noi doi, dacă trăim acum, nu avem cum să trăim pe jumătate. Devenim unul sau ne ucidem. Este ipostaza perfectă în care ne mai putem regăsi.”

Pribegind pe meleaguri noi, ca de Moș Nicolae

”Afară avea loc un război al zăpezii. Regiment de fulgi după regiment de fulgi, soldați minusculi în uniforme albe lăbărțate, se repezeau lovindu-se de geamuri, minute-n șir, întotdeauna în aceeași direcție, de parcă ar fi fugit din calea unui inamic mai mult decât violent. Apoi dintr-o dată se pare că se săturau să mai fugă, dintr-o rațiune inexplicabilă, încetând să mai fie posedate de furie, după care își reluau ostilitățile, până când erau prinse ca într-un clește, de sus și de jos, de noi armii ostile, totul dizolvându-se în vârtejul unei mase haotice.” (Golem - G. Meyrink)

(pe Transfăgărășan)

În dreapta ta

Orice s-ar întâmpla

Rămâi în mintea mea, 

Acolo undeva, ascuns în inima mea...

Luminițe 2013

(la Universitate, București)