Nebuna

(Edvard Munch - Țipătul)

Voi o vedeţi fugind prin sat,
     Cu zdrenţele şiroi,
Desculţă-n ger, cu ochii supți,
     De cine râdeţi voi?
Şi după dânsa, curioşi,
     De ce fugiţi în roi?

Ce fel de rău v-a făcut ea,
     De-i faceţi rău? Scuipând
În urma ei, o huiduiţi
     Când iese-n drum, şi când
Vă vine-n prag flămândă, voi
     O bateţi înjurând.

Îi ştiţi povestea ei? De-o ştiţi,
     Ce mult vă cred mişei.
Dar nu! Atunci aţi fi miloşi
     Cu dânsa, dragii mei.
Veniţi dar, vreau azi să vă spun
     Povestea vieţii ei.

Pe deal, în revărsat de zori,
     Un bucium repetat
Dă sunet, şi lătrau zăvozi;
     Bărbat lângă bărbat
Ieşea din văi, suia pe culmi
     Cu groful la vânat.

Sărmani iobagi! Un sat întreg
     Cu sâlă-n codri dus,
Pe placul unui domn nebun!
     Şi sus şi tot mai sus
Treceau, purtând în ochi grăbiţi
     Un cerb pe goană pus.

Şi şir de şir gonaci stăteau
     În umbra de copaci,
Şi contele pe-un tânăr cal
     Da frâu ca dus de draci,
Dar iată! Calul sub picior
     A prins p-un biet gonaci!

Arama potcovită-n piept
     Un larg mormânt făcu,
Au stat iobagii marmor toţi,
     Dar Arpad groful nu:
Zburând pe cal, privea 'napoi
     Cu râsete, huhu!

Luptându-se cu moartea, el
     În pat se zvârcolea,
Şi biata mă-sa! Vezi-o azi
     Cum plânge-n hohot ea?
Acelaşi plâns, pe care-atunci
     Sărmana îl plângea.

Sărmana! Şi vă bateţi joc
     De traiul ei d-acum;
Dar mama voastră n-ar putea
     S-ajungă oarecum
Nebună? V-ar plăcea s-o ştiţi
     De râs obştesc pe drum?

Oh, leacul! unde-i? Din pământ,
     Din foc ea l-ar fi scos!
Erau săraci. Bărbatul ei,
     De mult bolnăvicios,
Zăcea şi el, puteai de slab,
     Să-i numeri os de os.

Pe lait ficior, părinte-n pat,
     Pe răni al cârpei nod,
Şi-n vatră focul stins de mult
     Şi nu-i porumb în pod;
Trei zile, iar a patra zi
     Doi morţi sub un prohod!

Iar azi, când se trezeşte-n ea
     Nelimpedele gând
Al morţii lor, ce râs aflaţi
     În plânsul ei? Urlând
Morteşte, biata, iat-o iar,
     De zid cu fruntea dând.

Şi vezi cum face gesturi ea,
     Aşa precum în joc
Desmierzi copii? Cum râde ea,
     Ca omul în noroc?
Apoi răsare blăstămând;
     Şi-i varsă gura foc.

Rusanda e, copila ei!
     În uşa tinzii-n prag,
O desmierda ea nopţi întregi
     Ca un odor pribeag.
Ea singură i-a mai rămas
     Din tot ce-avuse drag.

Privindu-și fata, îi părea
     Şi traiul mai domol,
Frumoasă, ca un sfânt potir
     P-al schitului pristol,
Şi harnică, din ceas în ceas
     Umplând al casei gol.

Dar într-o zi, la casa ei
     S-abate un argat:
-"Vrea domnul o cămaşă-n flori
     Cu portul de la sat -
Tu, Sando, coși cea mai isteţ,
     Să mergi dar la palat!"

S-a dus. Dar Arpad, el fierbea
     De patimi păgâneşti.
-"De ce-ncui uşa? Ce vrei tu?
     Turbatule ce eşti!"
Şi capul ea şi l-a zdrobit
     De drugii din fereşti

A fost prea mult! Când i-au adus
     Pe Sanda doi argaţi,
Ea n-a mai plâns, a stat ca stan,
     Cu pumnii ridicaţi,
Cu gura plină de blăstăm,
     Cu ochii îngheţați.

Eşti om nebun, când vrei să porţi
     Întreg onorul tău!
Nimic nu-i sfânt! Căci cei tari pot
     Sili pe slabi la rău,
Şi domnii sunt d-aceea tari,
     Căci râd de Dumnezeu!

Şi-aici i-a izbucnit din ochi
     Plânsoarea bob de bob,
Şi jos, săcată de simţiri,
     Căzu ea toată sdrob.
Domn groful, domn şi Dumnezeu,
     Ei ambii râd de rob.

Şi noi? Să râdem înjurând
     Pe robi? De ce pe ei?
De ce nu domni? Giganţi în drept
     Şi-n suflete pigmei.
Cu crucea-n mâni să-i pălmuieşti
     Pe domni, ca pe mişei!

                                                                                      (George Coșbuc - Nebuna)